POVESTAŞUL
Posted by Alexandra Tulbure | Posted in Jurnalism | Posted on 04:19
2
de Mario Vargas Llosa
Traducere din spaniolă de Coman Lupu, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 2005
Tot ce a aşternut Llosa pe hârtie de-a lungul anilor este în realitate o supradoză a viaţii sale nu tocmai tipice, ceea ce se reflectă şi în lucrările sale.
POVESTAŞUL, conceput în 1987, este romanul unui scriitor preocupat de probleme existenţiale, un roman ce îmbină sacrul cu profanul astfel încât cititorul nu poate fi conştient care dintre cele două planuri îi sunt descrise.
Opera începe întruchipând autorul trăind, colindând Florenţa doar pentru a uita o vreme de casă. Deşi fermecat de străduţele îmbibate în legende, acestuia îi atrage atenţia o vitrină ce evoca farmecul junglei peruane.
Acea galerie minusculă găzduia un colţişor din ţara natală, iar de la o fotografie la alta starea lui emoţională se schimba transformându-se în nelinişte. Îşi aduse aminte de Saul Zuras, un tânăr ce îi devenise şi un prieten apropiat.
După cum îl descrie şi ‹‹povestaşul››, Saul era cel mai urât băiat din lume şi asta din pricina unei pete vineţii de pe obraz, dar asta nu-l împiedica să fie cel mai simpatic, hazliu şi bun la suflet. Singura problemă a acestuia era tatăl său care după ce câştigase bani buni cu magazinul din Talara, hotărăşte să se mute în capitală. Saul locuia doar cu don Solomon şi cu o servitoare, mama murindu-i la caţiva ani de la mutarea la Lima.
Don Solomon îşi dorea fiul înstărit, de aceea tânărul Zuras urma Dreptul, însă acesta era înscris în paralel şi la Etnologie. Însă ce la început semăna cu o pasine extrem de intensă asupra traiului unor triburi şi tradişiile acestora, se transformase cu timpul într-o obsesie nebunească.
Totul începuse cu călătoria în Quillabamba, de ziua naţională, invitat fiind de un văr primar al mamei sale ce se ocupa de negoţul cu lemn, Saul are ocazia să-l însoţească pe acesta în pădure după mahon. Din acel moment, parcă suferise o conversiune culturală sau religioasă, se lăsase în aşa fel cuprins de har încât tot ce îl interesa era starea culturilor amazoniene. Orice discuţie purtată cu acesta ducea la un subiect legat de acele triburi, de parcă trecea printr-o ambuscadă spirituală ce făcea din el alt om. În urma unei lucrări reuşite despre tribul de indieni machiguenga acesta primise şi o bursă, dar o refuzase pentru a sta cu tatăl său sau cel puţin aşa pretindea.
Saul era mult prea captivat de „munca de teren“ pentru a fi plecat atât timp de acasă, de aceea abandonase şi Dreptul.
Pe de-o parte, Saul Zuras putea fi inţeles. Modul de viaţă al tribului era unul simplu. Dacă Tasurinchi avea chef să mănânce, îşi băga mâna în apa râului şi scotea un biban zbătându-se; sau, trăgînd cu săgeata fără să ochească, făcea câţiva paşi prin pădure şi curând dădea de o curcă, o potârniche sau altă pasăre străpunsă. Era o periadă paşnică şi prosperă, iar povestaşul avea să descopere asta în cursul anului 1958, graţie unei prietene, Rosita Corpancho.
Aceasta îi propuse să meargă într-o expediţie la Alto Maranon, expediţie organizată de Institutul de Lingvistică şi care sub pretextul cercetării ştiinţifice, dorea să facă spionaj şi să desfăşoare o muncă de infiltrare culturală neocolonistă printre indigenii Amazoniei. Chiar şi după 20 de ani, aceea expediţie rămâne în memoria autorului ca fiind una marcantă. Călătoria îi permise să înţeleagă mai bine fascinaţia lui Saul pentru acele ţinuturi şi pentru oamenii lor.
Proiectul nu îşi atinsese obiectivul şi anume alfabetizarea indigenilor din Amazonia, dar le-a arătat acestora că erau exploataţi pe nedrept de către patronii cu care făceau negoţ. Acest lucru însemna totuşi pentru lingvişti, un aşa-zis progres.
Fantasma invizibilă şi mută a lui Saul Zuras era mereu prezentă în călătoria povestitorului, chiar şi soţii Schneil îi aduceau aminte de bunul său prieten. Ca şi Saul aceştia studiaseră tribul machiguenga. Tot aceştia îi povestiseră şi despre un personaj numit Povestaşul.
Soţii Schneil nu ştiau exact dacă era un şef sau un mentor al comunităţii, nici dacă exercita vreo putere spirituală sau dacă realiza practici religioase. Cert e că acel Povestaş era pomenit mereu cu respect de către membrii tribului. Putea fi şi un fel de poştaş ce mergea de la un cătun la altul, informănd pe unii despre alţii. Soţii Schneil formulaseră o multitudine de ipoteze.
Întors la Lima, încercarea de a-i descrie lui Saul experienţa sa şi de a-i spune despre Povestaş se dovedise un eşec. Prietenul său era lipsit de orice interes faţă de călătoria la Alto Maranon şi orice ţinea de aceasta din pricina faptului ca intervenţia lingviştilor asupra acelor triburi, nu era pe placul lui Saul.
În 1981, timp de şase luni, la televiziunea peruană, o emisiune intitulată „Turnul Babei" deveniste o prioritate pentru povestaş. Proprietarul canalului, Genaro Delgado, îl ispitise în această aventură, făcând să-i strălucească în faţa ochilor trei obiective importante şi anume: necesitatea de a ridica nivelul programelor, care, în cei doisprezece ani anteriori, se scufundaseră în stupiditate şi vulgaritate; experienţa excitantă a unui mijloc de comunicare, singurul, într-o ţară ca Peru şi un bun salariu.
O emisiune ce la început avea să-i ocupe doar dimineţile, încetul cu încetul îl ţinea ocupat cu zilele, plus că nu exista vreo îndoială asupra dezacordului zeilor din Amazonia în privinţa „Turnului Babei". În şase luni de zile, nu existase emisiune a cărei transmisie să nu fie deranjată de anumite probleme tehnice, nu existau documentare aproape distruse din cauza filmelor arse etc.
Pe sfârşitul celor şase luni, unul dintre telefoanele primite era din partea unei prietene pe care povestitorul o văzuse cu mult timp în urmă. Rosita Corpancho îl ruga să facă un documentar despre munca lingviştilor misionari. Tribul machiguenga era pefect pentru imaginile documentarului, iar acesta era un prilej bun pentru aflarea unor informaţii despre Povestaşii acelor triburi.
Deşi era atâtă mister în jurul Povestaşilor şi toată lumea din acele comunităţi declara că nu auziseră de existenţa lor, soţii Schneil, prin intermediul căroră se făcea comunicarea cu tribul, ştiau mai multe. Chiar Edwin Schneil participase la două aşa-zise întruniri ale tribului cu Povestaşul. Acesta era pentru trib cărţile, circul lor, toate distracţiile de care dispuneau oamenii civilizaţi, aceştia deveneau o carte vie a nemului lor. Asta erau pentru ei Povestaşii. Dar, în toate lucrurile descrise de Edwin un lucru ieşise în evidenţă şi anume pata vineţie de pe obrazul Povestaşului. Era Saul Zuras.
Acum era clar cum că Saul intrase în contact cu o lume care l-a intrigat şi l-a sedus. Ceea ce ar fi trebuit să fie, la început, o simplă curiozitate intelectuală şi simpatie pentru obiceiurile şi pentru condiţia indienilor machiguengas devenise, cu timpul, pe măsură ce-i cunoştea mai bine, devenise deci o conversiune, în sensul cultural, dar şi religios al termenului, o identificare cu obiceiurile şi cu tradiţiile în care din raţiuni care nu puteau fi intuite. Saul îşi găsise un suport spiritual, un stimul, o justificare în viaţă, un angajament, pe care nu le găsise la celelalte triburi de peruani, evrei, creştini, marxişti etc. printre care trăise.
De la încercările nereuşite, de la începutul anilor '60, de a pune cap la cap o aşa-zisă poveste despre Povestaşii machiguengas, subiectul nu îi ieşise din minte. Revenea după oarecare timp, ca o veche dragoste încă nestinsă de tot, al cărei jar devenea iute vâlvătaie, însă Llosa nu remarcase că pe parcursul drumeţiilor sale devenise el însuşi un POVESTAŞ.
Deşi la început conţinutul cărţii poate fi considerat unui destul de greoi, subiectul poate fi perfect pentru cei care sunt pasionaţi de călătorii sau poate pentru cei care au în instinct atribuţiile necesare unui explorator. Llosa oferă, precum spuneam şi la început, o supradoză a trăirilor sale, o supradoză necesară pentru cei cu un dram de nebunie.
