Practic, jurnalismul este suma tuturor activităţilor, persoanelor sau rezultatul colectării, analizării şi disiminării unor anumite informaţii şi care sunt fie de interes general, fie de o importanţă minoră pentru societate dar majoră pentru un grup restrâns de persoane. Teoretic, precum susţin unii teoreticieni, jurnalistica nu poate fi considerată o profesie deoarece o profesie este definită de anumite criterii în care jurnalismul nu se încadrează sau necesită nişte aptitudini specializate precum focusarea pe o anumită latură ocupaţională. Pe când jurnalismul, ca preocupare, nu necesită un grad educaţional care sa aibă la bază o anume specializare ci mai degrabă îşi îndreaptă atenţia spre subiecte, de la cele psihologice sau sociale până la politică şi implicaţii culturale sau medicale.
De la începuturile sale, până în momentul de faţă, jurnalismul a străbătut un drum spre iniţiere, de la statutul de hobby sau pasiune evoluând până la ceea ce este în zilele noastre şi anume, o ocupaţie dar care nu a ajuns tocmai să se poată numi categoric şi o profesie dar care poate fi totuşi un sector de afaceri. Precum spunea şi Remi Rieffel “jurnalismul este ca o trambulină în lansarea către alte profesii sau un refugiu după un eşec în altă profesie, incapacitatea mediului jurnalistic de a realiza un autocontrol eficient şi o autodefinire convingătoare, a faptului că imaginea publicului despre jurnalişti este una de persoane corupte, lipsite de onestitate şi curaj, care se pun în slujba unor grupuri de interese, şi nu a publicului în general.” Din aceste motive, spune specialistul în sociologie, jurnalismul, deşi are graniţele domeniului său de activitate bine stabilite, nu poate fi numit o profesie în sine.
Jurnalistmul, ca noţiune sau ca şi proces, semnifică un ansamblu de activităţi legate de media sau de elemente din orice domeniu şi care sunt în strânsă legatură cu actualitatea recentă sau imediată şi de asemenea înseamnă a colecta, elabora şi edita materiale ce au subiecte de interes public.
Pentru a contura o definiţie mai elaborată a jurnalismului, de-a lungul anilor, teoreticienii preocupaţi de studiul acestui proces i-au atribuit câteva puncte de reper sub forma unor funcţii definite de-a lungul timpului ca fiind “consecinţe conturate în urma corelării dintre nevoile societăţii şi oferta mass- media”. Cea mai importantă dintre ele este cea de informare şi are ca rol colectarea de informaţii din mediul social înconjurător şi difuzarea acestor elemente de cunoaştere şi judecată spre consumatori în scopul de a-i ajuta să înţeleagă tot ce se întâmplă în jurul lor. Această funcţie are ca idee de bază faptul că oamenii au nevoie de cunoaştere şi de informaţii prin care pot evolua sau pentru a-şi construi un capital informaţional bogat în conţinut. Tot această funcţie spune despe jurnalism că oferă informaţii prin care oamenii controlează mediul mai uşor sau care pun bazele unor idei ce favorizează capacitatea omului de a se orienta sau de a-şi creea o părere. Funcţia de informare este acea funcţie în jurul căreia gravitează tot ce înseamnă propriu-zis jurnalism, deoarece găsirea de informaţii de interes major pentru public şi emiterea lor prin canalele media este primul pas al procesului, dar care se mai poate numi şi un “ciclu informaţional”. Totul se declanşează în momentul găsirii subiectului care, mai apoi, este preluat şi prelucrat de către jurnalist, corectat de editor şi publicat. Ajunge la public iar, fie dacă are un impact major sau nu se va produce măcar minimul de feedback.
O altă funcţie importantă pentru perceperea corectă a jurnalismului este cea de interpretare şi persuasiune care a fost găsită ca motiv pentru unele informaţii, cu înţeles multiplu, care pot fi găsite în cadrul mediei. Acestea sunt oferite de către jurnalişti, pe lângă datele concrete, astfel lăsând rolul de interpretator consumatorului dar tot aşa se face referire la un control social sau asigurarea activităţilor colective. Este numită şi o funcţie de persuasiune datorită efortului de convingere depus de jurnalişti în scopul creării şi direcţionării atenţiei publicului spre alte obiective de interes comun şi asigurarea continuităţii conţinutului informaţional. Pe baza acestei idei a fost găsită şi construită şi o a treia funcţie şi anume, cea de legătură. Aceasta face referire tocmai la aceste direcţionări spre obiective comune, astfel formându-se sau construindu-se “comunităţi imaginare” şi care pot fi definite ca fiind nişte reţele mari şi active dar care nu au loc neaparat într-un spaţiu propriu-zis. În cadrul acestor comunităţi, indivizii descoperă preocupări comune precum relaţionarea sau contactul cu mass-media.
Funcţia de culturalizare se referă strict la oferirea unui cadru general de referinţă pentru cunoaştere, dar prin care se transmit şi unele valori sau modele culturale în scopul formării gândirii şi a unui comportament sau uneori consolidează unele comportamente deviate. Tot această funcţie este un punctul de referinţă prin care omul, respectiv consumatorii de media îşi satisfac setea de cunoaştere, de informare. Astfel, aceştia îşi creează păreri, idei, uneori şi idei preconcepute dar care stau la baza consolidării unei identităţi personale.
Ultima, dar nu cea mai puţin importantă funcţie, este cea de divertisment. Aceasta aparţine mai mult de jurnalismul nou, care are ca prioritate satisfacerea nevoilor de relaxare, odihnă sau tipica evadare din cotidian prin intermediul mass- mediei sau a mijloacelor noi de comunicare. Emisinile TV, publicaţiile şi toate mijloacele media care ţin cont de această funcţie, vor avea tot timpul maximă audienţă sau cel puţin vor avea o trecere mai bună în rândul publicului, acesta căutând în continuu moduri de recreare sau de evadare de la “bombardamentul informaţional” la care sunt supuşi constant.
Toate aceste funcţii coexistă şi nu pot fi puse în aplicare una fără alta, deoarece ca şi jurnalist, în momentul informării publicului în legătură cu un anumit subiect se oferă o interpretare, uneori subiectivă de alte ori obiectivă, dar care crează o legatură între subiecţii interesaţi de obiectivul aflat în discuţie, oferindu-le şi un prilej de cunoaştere sau relaxare.
Cel care reprezintă această punte de trecere, între nevoia consumatorului de media şi ceea ce oferă ea este chiar jurnalistul în sine. Precum îl plasează şi John Hartley în lanţul de valori din cartea sa “Handbook of Journalism studies”, jurnalistul este elementul pricipal al ocupaţiei moderne şi anume jurnalismul care se află la capătul acestui lanţ de distribuţie (supply chain). Jurnalistul devine astfel un ocupant a mai multor roluri precum cel de emiţător, adresant, producător, originator sau reprezentant al firmei unde este angajat. Autorul cărţii depre jurnalism şi cultura populară numeşte jurnaliştii ca fiind “coagulaţi la capătul puternic al producţiei din lanţul de valori”. Tot aceştia ar putea fi comparaţi cu povestaşii cunoscutului Llosa, doar că în cazul de faţă aceştia nu sunt preocupaţi în special de răspândirea şi păstrarea tradiţiilor ci mai degrabă informarea permanentă a poporului. Adunarea acestor informaţii şi punerea lor cap la cap, sub forma unor materiale prezentabile, fac din jurnalist un stalp important al societăţii chiar şi în ziua de azi, aceştia formând văzul şi auzul întregii omeniri.
Însă, în literatura de specialitate, nu sunt menţionate toate definiţiile jurnalistului precum nici cele ale jurnalismului în sine. Toate aceste sunt rezultate în urma studiilor sau anchetelor desfăşurate ani la rând, care mai apoi au fost puse pas cu pas sub forma unor propoziţii cu caracter explicativ. Acestea sunt caracterizate de termeni de specialitate care le fac cu atât mai precise, sunt caracterizate de idei concise şi analizate de-a lungul mai multor decenii, toate pentru a oferii acelor definiţii credibilitate sau, spun unii intelectuali, că jurnalismul s-a format din exterior şi anume prin publicul cititor. În perioada iluministă, definiţia jurnalismului, pentru John Hartley este “o creaţie a claselor populare care au fost amestecate şi expandate masiv de urbanizare, industrializare” şi astfel dând vina pe entuziasmul intelectual al acelei perioade. Tot acesta, adună în cartea sa despre cultură şi jurnalism afirmaţiile mai multor intelectuali, precum Thomas Paine, care numesc jurnalismul şi presa din acele timpuri paupere, adică lipsite de orice mijloace de existenţă. Aceste lucruri sunt din pricina faptului că acea presă destul de timpurie nu avea nici mijloacele, nici mediul necesar pentru o dezvoltare prosperă. De asemenea, aceastea nu aveau dorinţa de a creea un public naţional de cititori, chiar şi în rândul claselor populare, a“claselor de jos” cum le numeşte Hartley.
Faţă de jurnalismul modern sau postmodern care este într-un proces de evoluţie, cel din periada iluminismului este timid, restrâns şi fără un public fidel. Venind vorba de junalismul modernist sau cel postmodernist acesta este mai vesel, este cel care aduce claritate în rândul fenomenelor dezbătute până atunci, iar cel modernist, în special, se exează mai mult pe mentalitatea şi gustul sau priorităţile jurnaliştilor sau publicului din acel timp.
Jurnalismul, s-a schimbat atât de mult în ultimele decenii încât a ajuns să fie catalogat, de către intelectuali precum Howard Good, ca fiind el însuşi cultura populară. Acest gen de sintagme fac referire la un jurnalism modern şi în care chiar şi ştirile sunt văzute ca forme de diverstisment şi un aşa- zis instrument de manipulare în masă. De asemenea, face referire la perceperea organizării materialelor jurnalistice în aşa fel încât captarea atenţiei unui public mai vast să fie un lucru plauzibil şi realizabil. Acest tip de jurnalism ţine cont mai mult de nevoile şi cererea publicului şi care, în general cere satisacerea nevoilor de relaxare şi amuzament. Astfel media a început să se focuseze pe creearea acelor materiale care nu neaparat sunt bogate în conţinut informaţional, dar care satisfac anume acele nevoi ale consumatorului. Ca urmare a satisfacerii acestor nevoi, care încep să le înlocuiască pe cele de cunoaştere, reţelele sociale şi blogurile au luat amploare iar mediile tradiţionale, precum ziarele sunt din ce în ce mai puţin consumate. Informarea prin apelarea la media tradiţională nu mai este necesară, astfel aceasta pierzându-şi importanţa în faţa publicului care îşi îmbogăţesc cunoştiinţele prin aceste reţele. Am putea spune că aceste evoluţii tehnologice sau evoluţia publicului sau nevoilor acestora, duce la o aşa-zisă prăbuşire a pieţei media dar care are şi un efect negativ asupra conţinutului materialelor sau prestaţia jurnaliştilor.
Precum spuneam şi anterior, definiţiile jurnalismului sunt infinite şi formate pe baza a multor ani de cercetare sau, precum spunea Hartley, este format din exterior adică prin intermediul consumatorilor şi nevoilor prioritare pentru ei. Acest mod prin care “se pune căruţa înainte calului” dă de înţeles că media îşi schimbă atribuţiile în funcţie de necesităţile publicului iar cea mai bună definiţie neoficială a jurnalismului ar fi cea prin care acesta dă publicului informţiile dorite şi necesare în scopul dezvoltării acestuia ca un individ, capabil de comunicare, rezultat în urma asimilării acelor informaţii după bunul plac.
În concluzie, toate aceste definiţii ale jurnalismului au acelaşi înţeles şi se referă toate la aceleaşi obligaţii ale jurnalistului, în primul rând faţă de adevăr şi mai apoi faţă de public, de aceea cred că toate reflectă adevărul însă pentru mine jurnalismul este reprezentarea tuturor metodelor prin care acesta, prin intermediul reprezentanţilor lui şi prin mijloacele media aprovizionează publicul, dornic de cunoaştere, sau umple golurie de cunoştinţe ale acestuia.
